Someșeanul.ro
Stiri de pe Valea Somesului

Adio, iubirica mea! Te rog, iartă-mă!

17 58

Am trăit ieri una dintre cele mai crunte zile din viața mea. Poate cea mai cruntă. O zi în care am luat cea mai dificilă decizie pe care un stăpân de câine o poate lua: aceea a eutanasierii.

Micuța mea s-a îmbolnăvit. A ajuns într-o stare avansată a bolii, se chinuia și ea, dar ne chinuiam și noi. Gândul la eutanasiere mi-a venit în urmă cu multe luni, mi-a fost recomandată chiar și de către doctorul veterinar. Dar tot am amânat, tot am renunțat la acest gând din speranța că poate natura își va spune cuvântul, că poate totul se va sfârși într-un alt fel.

Până la urmă, odată cu evoluția bolii, mi-am dat seama că altă soluție nu este. O umflătură ce credeam că eu că este banală, undeva în mijlocul botului, a ajuns să crească tot mai mult. La început, Ela, cățelușa mea, scotea sunete ciudate, mai ales când dormea. Sforăia într-un hal fără de hal, pentru ca, în timp, sforăitul care ne amuza pe noi teribil să se transforme în sunete tot mai puternice.

Horcăiala o însoțea pretutindeni, indiferent că dormea, se juca sau mânca. A devenit tot mai dificil să se odihnească, să se hrănească așa cum trebuie. Ba mai mult, la un moment dat anul trecut a început tumoarea din năsuc să crească. O nară i-a fost aproape obturată și din ea curgea continuu ceva substanță. Iar Ela strănuta și tușea frecvent, zi și noapte.

Prin octombrie anul trecut, am dus-o la doctor din nou. A operat-o, i-a făcut o incizie între ochi, pentru ca buboiul nenorocit să elimine substanțele. Apoi incizia s-a închis. Credeam că buboiul se retrage și va fi mai bine. Într-un final, umflătura a revenit, tot mai mare și mai mare, acaparându-i aproape întreaga față și frunte.

Un ochișor a fost acoperit aproape complet în ultimele zile, ceea ce m-a făcut să cred că orice șansă de revenire nu mai există.

Și așa m-a lovit brusc decizia eutanasierii. O decizie care mă bântuie continuu și pe care nu am cum să nu mi-o reproșez. De dimineață bună am sunat la doctori, m-am interesat care sunt procedurile și am făcut programarea.

Aveam doar o oră și jumătate la dispoziție să mă răzgândesc, să mă hotărăsc și iar să mă răzgândesc. Cu Ela în brațe, cu gândul la cei peste 8 ani de fericire pe care mi i-a adus dar și cu gândul că dacă o las așa se chinuie și mai mult, am trecut într-o singură oră de la o stare la alta, repetat.

Să o duc? Pot eu renunța la ea? Oare așa scapă ea de chinuri sau mai mult scap eu de chinuri? Oare înțelege ce se petrece? Oare o să mă ierte vreodată? Sau oare pot să-mi iert eu așa ceva? Până la urmă am decis că așa este mai bine.

Am dus-o aproape forțat la mașină. Parcă simțea ce se întâmplă, poate știa că i se apropie sfârșitul. În fața cabinetului veterinar, trăgea puternic de lesă. ”Du-mă acasă!”, parcă-mi spunea privirea ei, în timp ce trăgea tot mai tare.

Am luat-o în brațe și am dus-o în cabinet. Aici, pe o masă rece ca gheața, am așezat-o. Doctorul era pregătit. Fără nicio introducere, fără nicio altă poveste, un consult sau o verificare, a trecut la treabă.

Eu am avut sfâșietoarea misiune să o țin să nu se miște. I-a legat boticul, ca să nu muște și mi-a zis s-o țin strâns. Am strâns-o cât am putut de tare în brațe, nu ca să nu se miște, ci pentru că știam că e ultima dată când o mai țin la piept, când îi simt bătăile inimii, când îi aud respirația.

De teamă, urechiușele au început să-i tremure. Dar n-am lăsat-o. I-am șoptit tot timpul că o iubesc enorm, că va fi bine, că va scăpa repede de chinuri. Și am mângâiat-o, și am încercat s-o alin și să-i spun în permanență cât mi-e de dragă și că ea e iubirica mea mică cea mai mare.

Și apoi am simțit cum zvâcnește brusc. Pentru o secundă a rămas înțepenită. Apoi am simțit că i se înmoaie picioarele și se prăbușește. S-a întins pe masa aceea rece, pe o parte, a mai zvâcnit de două ori din lăbuțe, și-a întors capul spre mine și uitându-se în ochii mei s-a stins.

E un sentiment ucigător să-ți vezi puiuțul cum se duce. Cum se stinge parcă lumina din mărgeluțele ei minunate, cum vezi că respirația e tot mai slabă și la un moment dat nu mai mișcă. Uitându-mă la ea, în ochișorii ei ce mi-au transmis în permanență iubire, am văzut cum dispare viața din ea.

Și am strâns-o iar în brațe, și am pupat-o pe botic, și i-am spus că o iubesc, și mi-am cerut iertare de la ea pentru ce i-am făcut. Pentru că și acum stau și mă întreb cum am putut face asta, cum m-a lăsat sufletul să fac așa ceva. Dar, în același timp, sunt conștientă că altă soluție nu era. Mai puteam aștepta câteva zile sau săptămâni, dar tot aici se ajungea. Sau se stingea singură, dar după o perioadă de alte chinuri sfâșietoare.

Și apoi, au urmat alte momente de chin sufletesc. Să o iau, așa fără viață cum era, să o învelesc în păturica ei preferată, în care o puneam după ce-i făceam băiță, să o duc în brațe până la mașină, plângând în continuu și cerându-mi iertare. Și apoi să ajung la pădure, să-i găsesc un loc frumos, un loc bun, să iau lopata și să-i sap o groapă. În pădurea pe care a iubit-o cel mai mult, unde zburda fericită de fiecare dată, de parcă tot Bungărul ar fi fost numai al ei.

I-am săpat gropița, și, așa învelită în păturica ei am așezat-o acolo, nu înainte de a-i pupa încă o dată boticul, care era încă umed și cald. I-am așezat frumos mânuțele și lăbuțele, urechiușele, am învelit-o și apoi am acoperit-o cu pământ.

Am stat pe urmă minute în șir uitându-mă la acea moviliță, care ascundea acum pufoșenia care mi-a oferit iubire necondiționată atâta timp. Cățelușa care mi-a luminat zilele, care mi-a dat nenumărate motive să râd și m-a făcut mereu mai fericită.

Ela s-a dus și odată cu ea s-a dus și o parte din mine. O părticică din sufletul meu s-a stins pentru totdeauna.

Și m-am întors acasă. Fără ea. Iar când am intrat nu m-a mai întâmpinat nimeni cu bucurie nemărginită în ochi, nu mi-a spus nimeni dând din codiță ”bine ai venit”. Vasul ei cu mâncare e tot acolo, parcă așteptând-o să vină de afară și să pape tot. Jucăriile ei sunt împrăștiate, ca de obicei, prin toată casa. Lesa ei am adus-o înapoi și am agățat-o în cuier. La fel și zgarda cea roșie. Măcar asta trebuia să i-o las.

Și acum aștept. Mă tot uit pe jos, atentă să nu o calc, aștept să aud lătrături când bate cineva la ușă, aștept să mă atingă o lăbuță pe picior când stau la calculator. Aștept să-i aud gheruțele pe parchet, sau să aud cum mârâie cineva când nu are loc în pat. Cel mai dureros este să stau la masă și să o caut din priviri. Pentru că ea era întotdeauna prezentă lângă masă. Se rotea mereu, când la unul, când la altul, să capete ceva de mâncare. Asta deși avea în permanență bobițe în vasul ei. Mâncăcioasa de ea… Acum nu ne mai cere nimeni de mâncare, nu ne mai imploră din priviri să o băgăm în seamă, nu ne mai atrage atenția cu lăbuța că vrea să fie mângâiată.

A trecut deja o zi și lipsa ei se simte tot mai mult. Casa e parcă tot mai goală, lipsită de vlagă, lipsită de viață. Ne e dor de ea, îmi e dor de ea și sper să fi înțeles că ceea ce am făcut a fost doar cu intenții bune.

Adio, iubirica mea! Te rog, iartă-mă!

Get real time updates directly on you device, subscribe now.

17 Comentarii

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.