Someșeanul.ro
Stiri de pe Valea Somesului

FOTO – Revoluția din 1989 la Dej, văzută prin ochi de copil

0 133

Revolutie decembrie 1989 Dej - 1

Îmi amintesc că era o zi geroasă, puțin înainte de amiază. Eram doar eu cu vărul meu acasă, părinții fiind plecați la muncă. Cum eram în vacanță, dormeam mai mult de obicei, dar în acea zi m-au trezit niște zgomote neobișnuite de afară.

Nici acum nu-mi dau seama care era sursa acelor sunete, acelor zgomote. Se auzea tare de tot un radio sau un televizor și cineva vorbea răspicat, practic urla. ”Se întâmplă ceva”, mi-am zis. Curiozitatea unui copil de 8 ani m-a făcut să ies pe balcon.

Afară, lume puțină dar agitată. Toți se uitau spre blocurile din jur, spre geamuri, să vadă de unde se aude zgomotul. Alții, ca și mine, ieșiseră la ferestre pentru a vedea ce se întâmplă. Pe stradă se adunau tot mai mulți oameni, șușoteau pe la colțuri, cu privirea mereu peste umăr de teamă să nu-i vadă cineva.

Cu gândul că ceva neobișnuit se întâmplă, am pornit aparatul radio. ”Poate zice la radio ce se întâmplă”, mă gândeam eu, curioasă. Radio Europa Liberă (frecvența pe care era fixat permanent aparatul) transmitea ceva program atunci, nu-mi amintesc exact, dar în orice caz nu era ceea ce se auzea afară. Am căutat alte posturi de radio, alte frecvențe, poate găsesc și eu ce se auzeau pe afară, ca să înțeleg mai bine ce se zice. Până la urmă îmi vine ideea să dau drumul la televizor, deși mă gândeam că la ora aceea nu este program.

Nici la televizor nu era nimic care să semene cu ce se auzea pe afară. Ies iar pe balcon, încercând să mă lămuresc, moment în care se aud tot mai multe strigăte. Oamenii din ce în ce mai agitați, aleargă parcă dintr-o parte în alta. După câteva minute se aud tot mai multe voci, un grup tot mai numeros și mai gălăgios, venind dinspre zona pieței de alimente.

Afară zgomot, în casă zgomot, radioul și televizorul erau date la maxim. Vărul meu, speriat, se trezește și mă întreabă ce se întâmplă. Era cu un an mai mic ca mine, eu trebuia să am grijă de el cât era în vizită la noi.

”Îmbracă-te!”, îi zic. ”Mergem afară să vedem ce se întâmplă”, i-am spus în timp ce-mi trăgeam pantalonii groși peste cei de pijama. Geaca de iarnă, căciulă și fular și am ieșit amândoi în stradă. La intersecție, un grup numeros de oameni striga: ”Jos Ceaușescu!”, ”Jos comunismul!”, ”Libertate!” și ”Armata e cu noi!”. Asta, din urmă, pentru că în imediata apropiere era o unitate militară, spre care se îndrepta tot grupul.

Revolutie decembrie 1989 Dej - 2

Hop și noi! Unde merge mulțimea, mergem și noi, era crezul meu la acel moment. Aveam 8 ani, iar vărul meu 7 ani. Nimeni nu ne-a întrebat ce facem acolo, dacă suntem singuri, sau unde ne sunt părinții. Și am urcat cu grupul de oameni, tot mai numeros, spre poarta unității militare la capătul străzii Dobrogeanu Gherea. Nu știam noi de frământările care au cuprins țara cu multe zile înainte, nu știam de evenimentele de la Timișoara, de manifestațiile din ziua precedentă de la București. Noi eram acolo un fel de gură-cască. Să vedem și noi pentru ce se adună atâta lume, într-o perioadă în care și adunările familiale numeroase reprezentau ceva în afara legii.

La un moment dat, printre scandări și strigăte, cineva urlă: ”A fugit tiranul! A fugit Ceaușescu!” Mulțimea entuziasmată chiuie, strigă și scandează cu și mai multă ardoare. Circulau zvonuri că s-a sinucis sau a fost omorât generalul Milea, că soții Ceaușescu au fugit cu elicopterul din fața mulțimii furioase care a ocupat clădirea Comitetului Central. Nu știam noi ce-s alea, habar n-aveam cine-i Milea și care-s frământările din capitală.

Un bărbat din mulțime agită însă spiritele. Cu voce joasă și parcă în șoaptă spune că semenii noștri, dejenii noștri din centrul orașului, au nevoie de sprijinul nostru. ”Armata a ieșit în stradă. Sunt lunetiști pe hotel. Sunt lunetiști pe Judecătorie! Se trage în mulțime! Trebuie să mergem cu toții în față la Primărie, să luptăm pentru Dej, să luptăm pentru dejenii noștri. Vine Ungur (n.r. Ioan Ungur, fostul primar al Dejului) cu oamenii lui din Combinat, dar nu poate trece de Judecătorie.”

Speriat de ce se întâmplă, vărul meu mă trage de mână. ”Hai acasă”, îmi spune terifiat. Dar eu nu și nu. ”Aici stai lângă mine. Nu te miști de lângă mine! Acasă nu e nimeni, mama și tata sunt la serviciu. Mai bine rămânem cu oamenii ăștia decât singuri”, am zis eu, nu prea sigură pe mine și fără încredere prea mare în cei din jur.

Revolutie decembrie 1989 Dej - 6

Și în acel moment s-a luat hotărârea ca toată lumea de acolo să pornească spre centrul orașului. Ne-am încolonat ca și cum o făceam în curtea școlii și am pornit la pas. Cineva a venit cu ideea (idioată pot să spun acum) ca în primul rând să stea copiii. Eram vreo 15-20 de prichindei, care mai de care mai înspăimântat. Ne-au așezat pe două rânduri, chiar în fruntea coloanei de manifestanți. Asta deoarece au avut (ne)inspirata idee să creadă că dacă ne văd militarii care trag (vorba vine)  în mulțimea din centrul orașului, în grupul nostru nu vor trage pentru că sunt copii în față.

În fine, noi ne-am conformat. Era spre după-amiază când am ajuns pe strada Ecaterina Teodoroiu. Noi, copiii, tot în primele rânduri, conducând mulțimea din ce în ce mai numeroasă. Oamenii ieșeau la ferestre să vadă ce se întâmplă, cei din stradă îi chemau să ni se alăture, și tot așa mulțimea noastră era tot mai mare. Cineva a adus de acasă și lumânări, pe care noi, copiii, le-am aprins ca la o procesiune. Ce scanda mulțimea, scandam și noi, dar cu cât ne apropiam de centru spaima noastră era tot mai mare.

Din când în când mai căutam cu privirea pe trotuare la puținii oameni care merg ”contra curentului”, spre case. Ei veneau din centru și se întorceau acasă, dar erau convinși să ni se alăture. Eu îmi căutam din priviri părinții, sperând că printre cei care se îndreaptă spre cartierul nostru poate fi mama sau tata.

La un moment dat, un bărbat din spatele meu strigă: ”Unde mergeți? Veniți cu noi! Veniți cu toții în centru!” O voce ce-mi părea cunoscută răspunde gâfâind: ”Mă duc acasă să-mi iau fata. Că e singură acasă de dimineață!”

”Căutați-o pe aici”, îi răspunde bărbatul, arătând spre grupul de copii din fața coloanei. În acea clipă am văzut-o. Era mama. Disperată că sunt singură acasă în toată această nebunie, alerga spre casă. Dar n-a mai fost nevoie. S-a alăturat și ea mulțimii și am coborât spre oraș. Atunci am aflat că tatăl meu este la balconul Primăriei, că în centrul orașului s-au strâns deja sute de oameni și că alte mii de oameni continuă să se adune.

Revolutie decembrie 1989 Dej - 4Am stat în fața Primăriei, ascultând toate discursurile, până târziu spre seară, când aventura și spectacolul nostru s-au mutat la televizor. Am urmărit până târziu în noapte terifiantele evenimente ce aveau loc la București, am vizionat minute în șir cu ochii în lacrimi imagini cu luminile gloanțelor ce brăzdau întunericul, imagini cu cadavre, oameni împușcați, răniți și mult sânge.

Am adormit cu spaima că poate nu mă voi mai trezi, cu gândul că totul a fost un vis urât, un film de groază și că a doua zi totul va reveni la normal. Pentru că mi se părea ”normal” normalul în care trăisem până atunci, dictatura, securitatea, rațiile de pâine și lapte, alimentele date pe cartele, programul de două ore la televizor și altele. Nu mi se părea normal, în schimb, teroarea de care am avut parte în decurs de o singură zi, multitudinea de evenimente înspăimântătoare pe care le-am trăit pe viu sau prin intermediul televizorului. Nu concepeam, în mintea mea de copil de 8 anișori, că toate acele evenimente teribile aveau, de fapt, să deschidă drumul spre libertatea pe care o trăim azi.

rev-1989-32

Și mai țin minte, că după trei zile în care nu m-am mișcat din fața televizorului, zile în care am trăit cu sufletul la gură alături de părinții mei tot ce se întâmplă în țară și, mai ales, la București, am plâns cu lacrimi de crocodil în 25 decembrie.

Asta pentru că eram singură acasă. Acum singură de tot. Părinții mei erau iar la muncă, iar vărul meu se întorsese acasă. Și cum nu puteam să pierd tot ce se întâmplă în țară, televizorul mergea în continuu. De fapt, nu cred că l-a mai oprit cineva din ziua de 22 decembrie. Deci era 25 decembrie dimineața, iar la televizor era procesul soților Ceaușescu. Iar la un moment dat, au apărut și imaginile cu execuția Ceaușeștilor.

executia sotilor Ceausescu

 

Parcă simt și acum fiecare scenă, parcă aud și acum fiecare glonț. Iar imaginea celor doi ”tirani” împușcați nu cred că o să o uit vreodată. Am plâns atunci pe rupte, ca un copil ce eram, preț de zeci de minute în șir. Poate chiar ore. Pentru că nu am înțeles eu atunci de ce era nevoie ca doi oameni să moară după ce au murit atâtea zeci și sute de alți români. Și știam că e real, că nu e un film și că oamenii ăia chiar sunt uciși. Dar nu înțelegeam de ce. Drept să spun, nici acum nu înțeleg prea bine. Că am plâns că-mi părea rău pentru ei, nu pot să spun. Poate că am plâns pentru că mi-era frică, poate că imaginile au fost prea dure. Dar atunci am înțeles că totul s-a terminat și că n-o să mai fie niciodată cum a fost înainte de geroasa zi de 22 decembrie 1989.

Fotografiile cu Revoluția de la Dej au fost preluate de pe pagina de Facebook Peti Luidort.

Get real time updates directly on you device, subscribe now.

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.