Someșeanul.ro
Stiri de pe Valea Somesului

Vă pup pe botic! Mă duc în Raiul cățeilor

14 24

Eu sunt Ela. Ela Maidanela, cum mi-au spus părinții adoptivi, asta pentru că am fost un fel de maidanez când m-au luat. Mi-am găsit căsuță acum aproape 9 ani de zile și am trăit ca o prințesă. Am avut de-a lungul vieții o mulțime de porecle. Când eram mai micuță, mi se spunea Katrina, ca uraganul ăla, pentru că dărâmam tot în cale, atâta mă jucam și alergam prin casă.

Apoi, tăticul meu mi-a spus Pufi, pentru că eram și sunt o pufoșenie cu blană mare. Mi s-a mai spus de-a lungul anilor în toate felurile, de la Bubilică, până la Iubirică, de la Dragostea lu’ mama până la Puiuț. La toate apelativele răspundeam că știam că sunt spuse cu dragoste și se referă la mine.

Am fost iubită încă din prima zi și asta pentru că am știut să mă fac iubită și adorată. Mămicile mele mi-au dat toată viața să mănânc numai bunătăți, am fost răsfățată și drăgălită în fiecare zi. Dar în fiecare zi, fără încetare.

Ca o prințesă ce sunt, întreaga casă am avut-o la dispoziție. Indiferent că doream să dorm într-un pat sau altul, pe canapea sau pe fotoliu, nimeni n-a îndrăznit să mă dea jos. Pentru că, timp de peste 8 ani de zile, eu am fost stăpână.

Și ca orice cățel care se respectă, care este protector cu stăpânii și cu casuța lui, eu am păzit cu strășnicie casa mea. Nimeni nu intra fără să fie luat la rost ce caută aici, nimeni nu îndrăznea să se apropie de ușă fără să fie avertizat verbal, puternic și îndelung, că în căsuța asta este un câine fioros. Chiar dacă sunt micuță, am știut să mă impun.

Acum sunt bolnăvioară, foarte bolnăvioară. În urmă cu ceva luni mi-a crescut în năsuc o bubiță. Care s-a transformat cu timpul în ceva mai mare, tot mai mare și acum îmi acoperă aproape tot boticul. De aceea, în ultima vreme am respirat tot mai greu, de-abia pot mânca.

Degeaba se chinuie mămicile mele să-mi dea oasele de pui (mâncarea mea preferată) sau bobițe. Că nu mai pot mesteca. Nici apă nu am mai băut de două zile, că tot îmi vine înapoi. Parcă nu pot să înghit.

La doctor am tot fost, dar în afară de ceva injecții și pastiluțe, n-am primit alt tratament. Cică doar atât se poate face în situația mea. Acum, nici pastiluțele, nici injecțiile nu mă mai ajută.

Iar situația asta m-a stresat tot mai mult. Parcă sunt mai irascibilă, mai nervoasă. Într-o criză din asta mai puternică, în urmă cu trei zile am mușcat-o și pe mama aia mare de față. N-am vrut eu să-i fac rău. Așa mi-a venit pe moment. În mintea mea de cățelușă, nu înțeleg eu prea bine cum stau treburile astea.

Azi, mămicile mele și tăticul meu se tot uită la mine și tot vorbesc, parcă în șoaptă, să nu-i aud. Dar eu aud ce zic ei și chiar și înțeleg. Se gândesc, se sfătuiesc ce să facă acum cu mine. Și pe mine mă doare, dar și pe ei îi doare.

Și-i văd că plâng și că sunt supărați. Oare pe mine sunt supărați? Oare i-am necăjit eu cu ceva? Aș vrea să-i ajut, să-i alin, să le treacă supărarea, dar parcă nu mă pot mișca. Și nici nu știu ce să le zic. Și nici nu văd prea bine, că un ochișor mi s-a închis. Bubița asta a acaparat totul. Naiba s-o ia de bubiță.

Aud că vorbește mămica mea cu un domn doctor. Ăla care m-a reparat de cteva ori până acum. Of! Iar mi se pregătește o vizită la doctor. Iar injecții? Iar pastile? Nu mai pot! Degeaba insistați, oameni buni, degeaba trageți de mine. Cred că atât a fost tot…

Da. Mi se pregătește ceva. Cred că asta o să fie ultima mea zi în căsuța mea dragă, ultimele clipe alături de cei mai iubitori părinți. Dar nu sunt supărată, nu-mi pare rău. Pentru că am dus o viață lipsită de griji, o viață îndestulată, în care am fost tratată regește zi de zi și clipă de clipă.

Acum a venit momentul să-mi iau adio. Cică o să mă duc să fac năniță. Un somn lung și frumos, unul din care nu o să mă mai trezesc. Dar chiar îmi place, întotdeauna mi-a plăcut să dorm. Mămica mi-a luat cu mine chiar și o păturică, să mă învelească. Întotdeauna mi-a plăcut să dorm cu capul pe pernă și învelită. Mai ales iarna. Și acum e iarnă și mămica mea se gândește la mine să nu-mi fie friguț. Să mă învelească.

Hai că plecăm. Mergem la mașină. Mi-e frică, totuși, să urc în mașină, pentru că singurele dăți când m-am plimbat cu mașina tot la doctor am fost. Și acum tot la doctor mergem. Sunt sigură de asta și simt din tristețea părinților mei că n-o să mă mai plimb niciodată cu mașina.

Și, uite acum îmi dau seama că ”niciodată” ăsta are mai multe ramificații. Niciodată n-o să mai fiu mângâiată, niciodată n-o să mai mănânc pui sau bobițe, niciodată n-o să mai fiu răsfățată și tratată așa cum sunt, ca o prințesă.

Dar gata cu gândurile sumbre. Am ajuns și la doctor. Mămica mea plânge și nu știu cum să o alin, dar și pe mine mă doare sufletul. Măcar mă bucur că este alături de mine și, în toată durerea ei, încearcă să mă aline ea pe mine. Să-mi spună că am fost cea mai frumoasă, cea mai iubită și că, în ciuda durerii sufletești, doar încearcă să-mi curme suferința.

Domn’ doctor pregătește o injecție cu ceva substanță. Nu știu ce-i acolo, că nimeni nu vorbește de eutanasiere sau injecție letală. Se uită milos la mine, dar eu știu că vrea să-mi facă un bine. Să mă scape de dureri și suferințe. O să fie bine, sunt convinsă de asta. Și pentru mine și pentru părinții mei, pe care-i rog să-și găsească repede alt suflețel căruia să-i ofere măcar atâta dragoste cât mi-au oferit mie.

Și nu pot pleca în Raiul cățeilor înainte de a mă gândi și la alți cățeluși ca mine. Sper ca toți să-și găsească o familie adoptivă, o căsuță iubitoare și să nu rămână pe străzi. Pentru că sunt convinsă, că așa ca și mine, toți cățeii pot să ofere iubire necondiționată și să umple de bucurie casa unor oameni. Așa cum am făcut-o eu timp de aproape 9 ani, așa cum a făcut-o Nina, cealaltă cățelușă a familiei mele, aproape 12 ani.

Astea fiind spuse, vă transmit gândurile mele de iubire, mulțumirile că am trait o viață superbă, una la care puțini cățeluși pot să spere. Și acum gata, abia aștept să ajung în Raiul cățelușilor, unde am înțeles că nu-mi va lipsi nimic, că voi avea de toate, că mă voi juca zi și noapte cu alți cățeluși și o să fiu fericită. Și o să dorm, că parcă mă ia somnul tot mai tare, parcă nu mai simt nicio durere, nicio apăsare. Ochișorii mi s-au închis, nu mai aud ce se întâmplă în jurul meu. Acum nu mă mai deranjați, că fac năniță!

Vă pup pe botic!

Get real time updates directly on you device, subscribe now.

14 Comentarii

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.