Azi, de Ziua Mondială a Libertății de Exprimare, mă simt, mai mult decât oricând, cenzurată, ca jurnalist și ca om. Această zi ar trebui să sărbătorească libertatea, însă, pentru mine, nu este decât un motiv în plus să simt că nu sunt liberă să spun ceea ce gândesc. Și, totuși, încerc s-o fac.

Am deja peste 10 ani de experiență în presă. Am lucrat în acești zece ani în mai multe redacții, pentru mai multe site-uri din diverse domenii, am lucrat în televiziune și în radio, am scris zeci de mii de articole. Abia în ultimii ani, însă, pot spune că am căpătat, prin propriile forțe, libertatea (uneori limitată) de a scrie fără constrângeri.

În multe dintre publicațiile la care am lucrat mi s-au dat ”teme de casă”, mi s-a dictat ceea ce pot sau nu publica, mi s-a spus despre cine să scriu de bine sau de rău. Pentru că am avut șefi, care la rândul lor au avut patroni, de multe ori se găsea cineva care să preseze pe un subiect, sau să interzică un anumit subiect. Așa era treaba și, ca angajat, trebuia să te supui. Așa este, sunt convinsă, și acum, în marea majoritate a redacțiilor.

Unul dintre motivele pentru care am ales să deschid propriul meu site, să administrez propria publicație, este tocmai această nevoie de a scăpa de constrângeri, de a putea să exprim liber ceea ce gândesc, de a avea posibilitatea să scriu, să public, fără să mă tem că cineva îmi scoate articolul de la publicare sau că-mi bagă pumnul în gură pentru a nu dezvălui subiecte care deranjează.

„Dacă libertatea reprezintă ceva, atunci reprezintă dreptul de a le spune celorlalți ceea ce nu vor să audă.” – George Orwell

Consider, că mai presus de toate, rolul jurnalistului este acela de a informa, cu riscul de a-i deranja pe unii. Rolul jurnalistului este de a ancheta și de a dezvălui ceea ce descoperă. Însă, oricât de imparțial, oricât de corect, oricât de drept ar vrea un jurnalist să pară, sau pretind alții că ar trebui să fie, toate acele dezvăluiri, toate acele informații, toate acele ”adevăruri” scoase la lumină trec mai întâi prin filtrul omului.

Pentru că jurnaliștii sunt, în primul rând, oameni. Nu sunt roboți, nu sunt calculatoare, nu sunt microfoane sau reportofoane. Astfel, fiecare anchetă, fiecare reportaj, fiecare știre, interviu sau frază publicată, vin din mintea omului-jurnalist și sunt transpuse în cuvinte și fraze create și redactate de creierul uman. Și aici mă refer la materialele de presă scrise cu bună-credință, în spiritul dreptății, nu la cele făcute la comandă, cele plătite sau în slujba unei organizații sau persoane anume. Căci există și din astea, din păcate, cu nemiluita.

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (Art. 10.1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului)

Mi s-a întâmplat, nu de puține ori, să fiu acuzată în activitatea mea că țin cu o anumită parte, acuzele venind de la acei cititori care țineau cu partea acuzată în scrierile mele. Dacă am scris de rău de Steaua, m-au aplaudat dinamoviștii și m-au înjurat steliștii. Dacă am scris de rău de Apple, m-au aplaudat fanii Android și m-au acuzat posesorii de iPhone. Dacă am lăudat un politician, mi-au sărit în cârcă cei din taberele adverse. Dacă am scris de bine despre un primar pentru investițiile sale, mi-au sărit în cap adversarii lui politici. În mod invers, dacă am acuzat un primar pentru practicile sale, apărătorii acestuia m-au acuzat că țin partea altei formațiuni politice. Astea sunt doar câteva exemple din miile de care m-am lovit de-a lungul carierei.

Nu există jurnalist pe lumea asta care să nu fi avut parte de așa ceva. Cu toții am trecut și vom mai trece prin astfel de momente și nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne vedem de treabă. Însă, pas cu pas (vorba președintelui), cu fiecare astfel de acuză încasată jurnalistul ajunge tot mai mult să se autocenzureze. Pentru că jurnalistul vrea să fie citit și apreciat, pentru că jurnalistul caută, mai mult sau mai puțin pe față, aprobarea cititorilor săi. Astfel, jurnalistul ajunge ca în loc să-și dea frâu liber ideilor, să ajungă să le constrângă, să le cearnă până nu mai rămâne aproape nimic din ele, să le curețe să le măture și apoi să expună în spațiul public ceea ce rămâne. Și oricât ar încerca acel jurnalist să facă toate aceste lucruri, tot se găsește o nuanță interpretabilă în scrierile sale, tot se găsește cineva care să comenteze și să acuze lipsa de imparțialitate.

Azi, în ziua în care libertatea de exprimare ar trebui sărbătorită, mă simt tot mai neputincioasă să fac acest lucru, pentru că nu pot sărbători ceva ce nu există în totalitate. Asta deși nu am șef, deși nu am patron, deși sunt propriul meu stăpân. Am ajuns, în unele momente, să mă tem să-mi exprim liber gândurile, de teama apostrofărilor, de teama comentariilor răutăcioase, de teama că (din nou) voi fi acuzată că am un interes ascuns sau că nu dau dovadă de corectitudine.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că libertatea de exprimare include „nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență de opinia publică ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică”.

 

Am avut recent neplăcuta surpriză să descopăr că nu toți jurnaliștii cred în idealul libertății de exprimare. Sunt unii care chiar consideră corectă o anumită cenzură, jurnaliști care cred că e mai bine să-ți ții ideile pentru tine și să nu expui în spațiul public ceea ce gândești. Majoritatea dintre acești jurnaliști lucrează în redacții unde cenzura este pe un piedestal, unde suprimarea ideilor și a gândirii este un fel de artă. Sunt obișnuiți să lucreze așa și consideră că este ceva normal și ceva care trebuie să se aplice și altora.

Făcând parte din Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj (APPC) aveam impresia că acesta este un organism creat cu scopul de a sprijini jurnaliștii în activitatea lor, de a le da o mână de ajutor în caz de nevoie, o organizație în care să se lege colaborări și prietenii și în care jurnaliștii să se simtă protejați.

Aveam să descopăr însă că această ”gașcă” nu este deloc ceea ce-mi închipuiam și speram. De-a lungul anilor nu am primit niciun beneficiu din partea acestei Asociații, cu excepția unei tablete Apple pe care mă învoiesc oricând să o restitui, dacă mi se cere asta. În afară de câteva întâlniri ”la o bere”, sau seminarii și conferințe în care alți jurnaliști vin să dea lecții ”amărâților” din provincia clujeană, această asociație n-a ajutat cu nimic în mod concret activitatea jurnalistică din județ.

Am intrat în APPC cu gânduri prietenoase și plină de speranță, la rugămintea unora care aveau nevoie mare de membri pentru a derula un proiect. Pe parcurs, însă, am realizat că acest APPC este un organism în care este permis accesul membrilor doar dacă aceștia sunt pe placul celor din conducere, subiect despre care am scris cu subiect și predicat AICI.

APPC – Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj, sau Adunătura ”Presarilor” ce luptă pentru Putere Cluj

Apoi, aveam să descopăr pe parcursul anilor, că pe grupul privat de discuții al asociației se poartă fel și fel de războaie între membri, se sesizează ”nereguli” mai mult sau mai puțin închipuite, se analizează spețe care-i au în prim plan pe jurnaliștii din asociație sau din afara ei și că se dau verdicte și sentințe. S-a ajuns să decidă mai marii asociației care text de presă este bun și care nu, să se emită verdicte cu privire la calitatea unor publicații, să se cenzureze părerea unora doar pentru că nu fac parte din ”gașca perfectă a Napocii”. Sau chiar să fie condamnați unii jurnaliști pentru materialele publicate. Pentru că cei de la vârful asociației, sau cei care au fost sau doresc să ajungă acolo, se cred deținătorii supremi ai dreptății și corectitudinii și consideră că au dreptul absolut de a analiza materialele jurnalistice ale unora sau de a-i trage pe aceștia la răspundere pentru că au greșit, în concepția lor, că nu au urmat calea impusă și dictată de părerea ”puternicilor”.

Din păcate, APPC a ajuns (sau poate era dinainte) un fel de tribunal, un fel de judecătorie, prin care autoproclamați ”judecători” împart verdicte după bunul plac. Au fost suspendați din APPC jurnaliști care se certau sau care aveau ceva personal ori profesional de împărțit. Au fost blocați să participe la discuțiile din grupul privat jurnaliști care și-au permis să spună răspicat ce gândesc, doar pentru că prin cuvintele lor au adus atingere altora, care și ei au spus la fel de răspicat ce gândesc.

Aceeași APPC n-a avut însă nimic de spus atunci când eu ca jurnalistă membră a asociației am fost denigrată în presă de un alt coleg jurnalist, tot membru în asociație. Atunci mi s-a explicat că APPC nu intervine în conflictele dintre jurnaliști și că nu este interesată de ”războaiele” personale ale membrilor. Atunci nu s-a sesizat nimeni, nici n-a interesat pe nimeni de soarta unei colege din APPC. Justiția și-a făcut însă treaba și fără ”verdictul” preamăriților din APPC.

Tocmai din aceste motive am ales să mă autoexclud din organizație cu mai bine de un an în urmă. N-am anunțat în mod oficial, nu mi-am depus demisia. Am încetat doar să mai plătesc cotizația pentru această Asociație, iar conform statutului acesteia: ”În caz de neplată a cotizației pe o perioadă de 6 (șase) luni, membrii în cauză vor fi suspendați. Dacă perioada de neplată atinge un an, atunci persoanele în cauză vor fi excluse din APPC.” Am considerat că este suficient să nu mai achit acea cotizație pentru a mă retrage în același anonimat prin care am intrat.

Aflu, însă recent, că pentru un articol de opinie, mult discutat și blamat, gașca din conducerea APPC a decis să mă excludă. Asta la mai bine de doi ani de la ultima cotizație plătită. În fine, nu asta este problema, ci modul de abordare. Am, însă, speranța că după cele șase luni de ”închisoare cu suspendare” nu voi fi reînscrisă automat în această ”La Famiglia”.

Este un paradox că fiecare dictator s-a urcat spre putere pe scara libertăţii cuvântului şi imediat ce a ajuns sus, a suprimat libertatea cuvântului pentru toţi, în afară de el. (Herbert Hoover)

Și totuși, nu renunț! Aleg să-mi exprim liber gândurile, ideile, dorințele, în continuare, cu riscul de a da naștere la reacții adverse, cu riscul de a fi blamată sau chiar înjurată. Pot să spun că m-am obișnuit și cred că această rutină, deși mă face de multe ori să mă autocenzurez, îmi dă curajul de a merge mai departe. Și am speranța că și colegii mei jurnaliști vor alege același drum. Să scrie fără cenzură, să publice fără constrângeri, să exprime public ceea ce gândesc, ceea ce văd, ceea ce descoperă, chiar dacă supără, chiar dacă deranjează și chiar dacă nu sunt pe placul tuturor.

Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (Articolul 30 al Constituției României)

În această zi de sărbătoare închinată libertății de exprimare nu-mi vine să urez ”La mulți ani!” colegilor de breaslă. Pot să le urez doar să aibă parte de libertate, de inspirație, de cuvinte și de curaj!